2. Între moarte și înviere

Această stare se referă la perioada și la starea în care se găsește sufletul omului între moartea fizică și învierea viitoare. Întrebarea la care căutăm răspuns este legată de condiția sufletului după moarte. Ce se întâmplă cu sufletul omului după moarte? Unde merg sufletele celor credincioși după moarte? Dar ale celor necredincioși? Care este condiția existenței sufletelor în răstimpul dintre moarte și înviere? Vom investiga învățătura biblică pe acest subiect.

1. Concepții greșite despre starea intermediară

Există cel puțin trei concepții greșite cu privire la condiția sufletului uman, aflat în starea dintre moarte și înviere.

a. Teoria somnului sufletului sau anihilarea sufletului. Potrivit acestei concepții, după moarte sufletul omului decedat intră într-o stare de lipsă de simțire și inconștieță totală. Această învățătură afirmă că după moarte, sufletul se stinge și devine inexistent; prin urmare, la moartea fizică și trupul și sufletul mor. În sprjinul acestei opinii, sunt invocate două argumente principale. În primul rând, sunt citate textele biblice, în care moartea este descrisă prin metafora somnului (Faptele Apostolilor 7:60; 1 Corinteni 15:6; 1 Tesaloniceni 4:13-15; Ioan 11:11). În al doilea rând, se face comparația între o cutie formată din patru cuie și patru scânduri și ființa umană. Așa cum scândurile împreună cu cuiele formează o cutie, la fel și trupul luat din tărână împreună cu duhul de viață de la Dumnezeu formează un suflet viu. Dacă vom scoate cuiele din scânduri și vor fi așezate separat și scândurile separat; cutia dispare. Se afirmă că ceva asemănător se întâmplă atunci când trupul mort este depus în tărână și duhul de viață este luat de Dumnezeu; sufletul dispare, este anihilat. Argumentul din comparație este foarte slab. În mod sigur, raportul dintre suflet și cutia din comparația invocată mai sus este radical diferit. Pe de altă parte, atunci când Biblia compară moartea cu un somn, nu este implicată ideea de anihilare a sufletului după moarte. Expresia biblică „a adormi” nu trebuie înțeleasă ca fiind inexistență sau anihilare. Sensul metaforei somnului este cel puțin dublu: mai întâi moartea este înțelească ca un somn odihnitor, pe care cei mântuiți îl merită din plin ‒ de observat este că metafora se referă la moartea celor credincioși. Apoi, expresia este un eufemism pentru încetarea vieții în trup și o anunțare a învierii. La fel cum un om se trezește dintr-un somn, fie el și adânc, tot așa se vor trezi și cei morți ‒ prin lucrarea învierii viitoare. În plus, în Biblie avem o serie de texte biblice care afirmă limpede că după moartea trupului, sufletul continuă să existe într-o stare de deplină conștiență de sine (Luca 23:23; Matei 10:28; Apocalipsa 6:9-11; 7:9-10; 2 Corinteni 5,9; Matei 22:32; Luca 16:19-31)

b. Teoria purgatoriului. Potrivit teologiei catolice, după moarte, sufletul unui om poate ajunge în unul din cinci locuri diferite. Primul loc este raiul, unde vor merge cei care vor fi găsiți cu totul buni. Al doilea loc este iadul, unde vor fi aruncați cei cu totul răi. Al treilea loc este limbus patrum, unde se găsesc sfinții din perioada vechi-testamentară, al patrulea loc este limbus imfantum, unde se găsesc copiii care mor nebotezați. Locul al cincilea este purgatoriul, unde vor fi trimiși acei oameni care nu sunt nici cu totul răi, dar nici cu totul buni. Purgatoriul este înțeles ca un loc al purificării, al pedepsei și ispășirii păcatului făcut în viață. Rămânerea în purgatoriu este temporară și poate fi prescurtată prin medierea bisericii rugătoare, prin slujbele de dezlegare și prin faptele de milostenie făcute de cei din familie, în numele celui decedat. Argumentele invocate de catolicism pentru susținerea teologiei purgatoriului se bazează în special pe tradiție și pe textele din cărțile apocrife (2 Macabei 12:42-45). Noi considerăm că teoria purgatoriului este o învățătură greșită și cu totul nebiblică. Niciun text din Biblie nu afirmă existența acestui loc. În plus, teoria purgatoriului oferă posibilitatea de mântuire și după ce omul moare în păcate. O asemena speranță nu numai că este nebiblică, dar este și deșartă.

c. Teoria reîncarnării. Această învățătură este susținută de religiile orientale. Credința în reîncarnarea sufletului este o doctrină necreștină, care nu numai că nu are niciun suport bilbic, dar acceptarea ei duce la negarea învierii morților. Învierea morților și reîncarnarea nu poat rămâne ambele în picioare. Dacă reîncarnarea este adevărată, întrebarea care se ridică este în ce trup va fi înviat sufletul, având în vedere că în reîncarnările sale succesive, sufletul a locuit în mai multe trupuri. Întrebarea ridicată pune în evidență că doctrina creștină a învierii morților se opune în mod vehement teoriei orientale a reîncarnării. În acord cu Biblia, după moarte nu vine reîncarnarea, ci învierea morților, care va fi urmată de judecata viitoare.

2. Sufletul omului decedat trăiește și după moartea trupului fizic

Potrivit revelației biblice, la moarte încetează funcțiile biologice ale corpului, dar sufletul care a locuit în trupul decedat continuă să existe. Sufletul nu moare, el nu încetează să existe după moarte. După moartea fizică, sufletul omului continuă să existe într-o stare de deplină conștiență de sine. Indiferent dacă omul a fost credicios lui Dumnezeu sau nu, după moartea fizică sufletul continuă să trăiască și să existe pentru veșnicie. Sufletul este creat să existe pentru totdeauna. Cei care au fost credincioși în viața de pe pământ vor fi pentru totdeauna cu Domnul, iar cei necredincioși vor fi pedepsiți să rămână în Ghenă pentru veșnicie. Textele biblice care susțin acest adevăr sunt copleșitor de multe, de clare și de convingătoare.

Cu privire la sufletele celor credincioși, Biblia arată că ele continuă să existe după moarte. Cu ocazia transfigurării lui Isus, cu el s-au arătat doi sfinți din vechime, care deși au murit (Moise), totuși sufletele lor trăiau și vorbeau cu Isus (Matei 17:1-13). Domnul Isus a spus că sufletele patriarhilor decedați încă din vechime sunt vii, Dumnezeu fiind Dumnezeul lor (Matei 22:32). Continuitatea existenței sufletului și după moartea trupului este clar dovedită de spusele lui Isus în relatarea despre bogatul necredincios și Lazăr (Luca 16:19-31). Uneori, se afirmă că acest pasaj este o parabolă imaginată de Isus și nu o relatare cu valoare istorică. Pe lângă faptul că niciuna dintre elementele particulare unei parabole nu se regăsesc în pasajul lucan, socotirea pasajului despre Lazăr ca fiind o alegorie lasă cuvântarea lui Isus fără o semnificație coerentă. Pavel ne învață că după moarte, cei credincioși nu sunt anihilați, ci merg în cer, acasă la Domnul (2 Corinteni 5:1-10; Filipeni 1:21-23). În același ton, Ioan declară că sufletele celor decedați sunt vii, ele existând în stare conștientă în lumea de după mormânt (Apocalipsa 6:9-11; 7:9-17; 20:4; Evrei 12:23).

Nu doar sufletele celor credincioși continuă să existe după moarte, ci și sufletele celor necredincioși. În Matei 10:28, Isus spune că sufletul nu poate fi ucis atunci când este ucis trupul. După Domnul Isus, sufletul celui necredincios nu este anihilat, ci este pierdut în Ghenă. Există părerea că doar sufletele celor credincioși continuă să existe după moarte (aceasta este teoria nemuririi condiționate). Această opinie este contrazisă în mod vehement de învățătura Scripturii, care arată că și cei necredincioși vor continua să existe în mod conștient după moartea fizică și că vor fi pierduți sub judecata focului Ghenei (Luca 16:19-31; Apocalipsa 14:11-13; 20:12; Matei 25:46; Romani 2:5-10).

Așadar, după această succintă investigare a textelor biblice, concludem prin a afirma că după moartea fizică, sufletul omului decedat continuă să trăiască, indiferent dacă în viața de pe pământ a fost credincios lui Dumnezeu sau nu. În mod evident, locul și condiția sufletelor celor decedați sunt radical diferite, funcție de credința sau necredința lor în Dumnezeu, avută în timpul vieții terestre.

3. Învățătura bilblică vechi-testamentară despre starea intermediară

Încă de la început, trebuie să observăm că între poziția Vechiului și poziția Noului Testament cu privire la starea intermediară, nu există diferențe majore. Dacă pot fi observate anumite nuanțări, acestea se datorează faptului că revelația biblică se realizează în mod progresiv pe parcursul Scripturii.

În Vechiul Testament, locul în care merg cei morți este numit Șeol. Șeolul este tărâmul celor morți, țara morților, locuința morților. Vechiul Testament descrie Șeolul ca având porți (Iov 17:16), ca fiind un loc întunecos și sumbru (Iov 17:13), este ca un monstru care mănâncă și nu se mai satură (Proverbe 27:20; Isaia 5:14). Noul Testament completează această imagine, arătând că Locuința morților are porți (Matei 16:18), care pot fi închise sau deschise cu niște chei (Apocalipsa 1:18). După Vechiul Testament, cei necredincioși sunt duși ca o turmă în Locuința morților, unde nu mai au nicio speranță (Psalmul 49:14). Trebuie să observăm că Vechiul Testament, nu ne spune prea multe despre condiția sufletelor celor morți în necredință. Revelația cu privire la acest aspect va fi făcută mai clară în Noul Testament.

Dar ce putem spune, pe baza Vechiului Testament, despre locul în care mergeu sufletele credincioșilor decedați? Există ideea că Locuința morților era compartimentată în două locuri, pregătite pentru cei buni și pentru cei răi. Cei credincioși se duceau în compartimentul celor drepți, unde se bucurau de odihnă, iar cei necredincioși se duceau în compartimentul celor păcătoși. Deși această părere ar putea găsi sprijin în pasajul despre bogatul și Lazăr, totuși, este prea mult să afirmăm că Vechiul Testament conține învățătura despre o locuință a morților compartimentată în două locuri: unul pentru cei drepți și unul pentru cei nedrepți.

În plus, se pare că Vechiul Testament ne învață că după moarte, cei credincioși nu mergeau în Locuința morților, ci în prezența lui Dumnezeu, unde se bucurau de odihnă și de părtășia cu Dumnezeu. Acest aspect este afirmat și susținut în următoarele pasaje: Psalmul 49:15; Numeri 23:10; Psalmul 16:10; 17:15; 73:24; Daniel 12,13; Geneza 5:24 și Evrei 11:5. Pe lângă aceste texte biblice, un argument suplimentar și foarte convingător cum că cei credinicioși, după moarte au mers în prezența Domnului în cer, este reprezentat de relatarea Vechiului Testament despre răpirea la cer a lui Ilie și despre moartea lui Moise. Biblia ne învață că în timp ce Moise a murit în trup, Ilie a fost răpit la cer cu trupul, fiind luat de Domnul. Faptul că atât Moise, care a murit trupește, cât și Ilie au mers după vremea trăită pe pământ în cer la Domnul, este confirmat de cele întâmplate cu ocazia transfigurării lui Isus. Luca ne relatează că alături de Isus, pe muntele trasfigurării, s-au arătat doi bărbați: Moise și Ilie. Cei doi s-au arătat în slavă și vorbeau cu Isus despre sfârșitul pe care urma să Îl aibă în Ierusalim (Luca 9:28-31). Luca ne arată că cei doi au venit împreună în slavă. Acest detaliu implică venirea împreună a celor doi din acelaș loc. Nu putem crede că Ilie, care a fost răpit la cer, a venit din cer, iar Moise, care a murit, a venit din Locuința morților. În timp ce Biblia ne spune clar că Ilie a fost dus în cer, nu ne spune unde a fost dus sufletul lui Moise. Faptul că îi vedem împreună cu Isus pe muntele transfigurării ne transmite că și Moise a fost dus în acelși loc în care se găsea Ilie, adică în cer. Această observație se constituie într-un argument pentru a afirma că după moarte, în perioada vechi-testamentară, sufletele celor credincioși se duceau în prezența lui Dumnezeu în cer.

4. Învățătura nou-testamentară despre starea intermediară

Perspectiva Noului Testament cu privire la starea intermediară este mult mai clară. Pornind de la bazele Vechiului Testament, revelația nou-testamentară întregește tabloul cu privire la condiția sufletului în răstimpul dintre moarte și înviere.

Sufletele celor credincioși merg la Domnul în cer, unde se găsesc într-o stare conștientă și se odihnesc de ostenelile lor (Filipeni 1:21-23; 2 Corinteni 5:8; Luca 23:43; Evrei 12:23). Există cel puțin trei texte care descriu condiția și natura existenței sufletelor celor mântuiți, ajunse în cer. În Apocalipsa 6:9-11 și în Apocalipsa 7:9-17, sunt descrise sufletele celor mântuiți în starea dintre moarte și înviere. Aceste suflete există într-o stare conștientă, ele își amintesc viața de pe pământ, suferințele avute în trup, pot comunica cu Dumnezeu (se roagă), au primit mângâiere de la Domnul, li s-au dat haine albe și li s-a spus să se odihnească și să mai aștepte puțină vreme. Un pasaj care întregește această imagine, se regăsește în Luca 16:19-31. Isus descrie posibila experiența de viață a doi oameni: unul mântuit (Lazăr) și unul nemântuit (bogatul). Lazăr se găsea într-un loc de odihnă, era conștient de realitatea în care se găsea și se bucura de mângâiere. Mai trebuie să spunem că sufletele celor credinicoși nu se găsesc într-o stare de adormire, de inactivitate, ci într-o stare conștiență, în care realizează condiția în care se găsesc. Poate că cel mai grăitor argument în favoarea acestei afirmații se găsește în narațiunea despre schimbarea la față a lui Isus, când alături de El s-a arătat sufletul unui sfânt din vechime care a murit, Moise.

Condiția celor necredincioși în existența dintre moarte și înviere este descrisă în mai puține pasaje nou-testamentare. În 2 Petru 2:9 este scris că cei neleguiți sunt păstrați pentru judecata viitoare. Cel mai expresiv pasaj referitor la starea intermediară a celor necredincioși este pasajul lucan despre bogatul și Lazăr. Potrivit acestui text, bogatul nemântuit a fost dus într-un loc de chin. Ajuns aici, el dovedește o continuare a personalității avute înainte de moarte, se găsește în stare de deplină conștiență de sine, își amintește viața sa de pe pământ, știe ce ar fi trebuit să facă pentru a fi fost mântuit, poate să vadă condiția celor mântuiți (aici, trebuie să observăm că Lazăr nu a văzut condiția în care se găsea bogatul pierdut), regretă starea în care se găsește și suferă teribil în „văpaia” în care se găsește. Mai mult, ajuns aici este în stare să îl recunoască pe Lazăr și să își exprime dorința de a se bucura de ușurare în condiția sa nefericită, primește refuzul implacabil și se resemnează cu speranța ca familia sa (frații săi) ar putea să fie mântuiți și să nu vină în locul în care se găsește el.

În concluzia investigației noastre biblice pe marginea condiției în care se găsește sufletul omului decedat, în starea dintre moarte și înviere, putem face următoarele afirmații:

• După moarte, există o continuitate a personalității;
• Sufletele continuă să existe și se găsesc într-o stare de conștiență de sine;
• Sufletele celor morți se pot cunoaște între ele;
• Cei morți își amintesc viața trăită pe pămât;
• După moarte, există o separare radicală între cei mântuiți și cei nemântuiți;
• După moarte, nimic nu se mai poate schimba în condiția celor ajunși în lumea de dincolo;
• Cei care au murit în necredință se găsesc într-un loc de chin, în care așteaptă judecata de apoi și pedepsirea veșnică în Ghenă;
• Cei care au murit în credință sunt împreună cu Hristos în fericire, se odihnesc de ostenelile lor și așteaptă învierea viitoare și bogăția răsplătirilor dumnezeiești.