1. Drumul fără întoarcere

Dumnezeu a adus în existență două lumi: lumea în care trăim acum - existența de pe pământ, și lumea de dincolo - existența de după mormânt. Scriptura ne arată clar că sufletul omului continuă să existe și după moarte. Nu totul se rezumă la viața de pe pământ; dincolo de moarte există o lume veșnică. Fiecare om se naște în lumea aceasta, dar niciunul nu va rămâne veșnic în această lume. Viața de pe pământ are un caracter trecător. Mai devreme sau mai târziu, fiecare om va merge în lumea de dincolo.

Creștinii sunt chemați de Domnul Isus să trăiască în această lume, dar nu pentru veacul de acum, ci în perspectiva lumii viitoare. Domnul Isus a spus să nu ne strângem comori în această lume, ci să ne strângem comori în cer (Matei 6:19-21). Apostolul Pavel i-a îndemnat pe cei înstăriți să nu își lege inima de bogățiile trecătoare, ci, ajutând pe cei săraci, să le folosească pentru a-și strânge o comoară în cer (1Timotei 6:18-19). Apoi, Matei 19:21: „Dacă vrei să fii desăvârșit, i-a zis Isus, «du-te de vinde ce ai, dă la săraci, și vei avea o comoară în cer! Apoi vino, și urmează-Mă.»”. Foarte multe texte biblice subliniază adevărul potrivit căruia copiii lui Dumnezeu sunt chemați să trăiască viața de pe pământ în perspectiva eternității.

În mod contrar învățăturii biblice, orientările seculare contemporane ne învață să trăim pentru viața de pe pământ. Consumerismul contemporan, industria divertismentului, bunăstarea promisă și confortul propovăduit de umanism ne îndeamnă să trăim pentru pământ. Consumerismul umanist a luat și forme spiritualizate. Teologia bunăstării, a succesului și a prosperității sunt expresii ale curentului care ne învață să trăim pentru lumea aceasta. În timp ce credem cu tărie în binecuvântarea Domnului pentru viața de pe pământ, afirmăm că centrul motivațiilor vieții creștine este reprezentat de realitățile vieții veșnice.

Mai mult ca în alte perioade ale istoriei, creștinii contemporani au nevoie să conștientizeze mai mult realitatea vieții de dincolo și să trăiască în perspectiva patriei cerești. Constat o nevoie mare în bisericile noastre în ceea ce privește încurajarea spiritualității centrate pe „patria cerească”. În vederea cultivării acestei spiritualități, este necesar să cunoaștem cuvântul lui Dumnezeu despre lumea de dincolo. În articolul prezent vom identifica etapele principale ale existenței umane, de la zămislirea în pântece până la starea eternă, și vom aprofunda câteva detalii despre primele trei etape, urmând ca în articolele viitoare să studiem perspectiva biblică asupra celorlalte etape.

Aceste etape ale existenței noastre, le-am numit „drumul fără întoarcere”. Am ales această sintagmă, pentru că odată angajat pe drumul vieții, fiecare om este destinat să parcurgă aceste etape ale existenței sale veșnice. Experimentarea etapelor existenței nu este o opțiune lăsată la alegerea omului, ci este o consecință a deciziei lui Dumnezeu. Sigur că nu trebuie să confundăm „drumul fără întoarcere” cu teologia predestinării; delimitările necesare le vom face la momentul potrivit. În esență „drumul fără întoarcere”, sau cum spunea David, „drumul pe care merge orice om” (1 Împărați 2:1-2), cuprinde următoarele etape: (1) nașterea; (2) viața de pe pământ, (3) moartea; (4) starea intermediară; (5) învierea viitoare; (6) judecata de apoi, (7) starea veșnică: raiul lui Dumnezeu pentru cei credincioși și iazul de foc pentru cei necredincioși.

1. Nașterea

Prin această etapă, nu înțelegem doar nașterea propriu-zisă, ci înțelegem existența intrauterină, de la zămislirea pruncului în pântece și până la nașterea sa. Psalmul 139:13-16 vorbește despre această etapă, arătând că Dumnezeu participă activ în zidirea ființei umane încă din pântecele mamei. David a scris: „Tu mi-a întocmit rărunchii, tu m-ai țesut în pântecele mamei mele” (v.13). Biblia nu vorbește foarte mult despre această etapă a existenței noastre. Cercetările științifice în domeniu au pus în evidență adevăruri uluitoare privitoare la dezvoltarea intrauterină a ființei umane. Dincolo de cele privitoare la originea și dezvoltarea trupului copilului, care, în mod evident, vine de la cei doi părinți, pe noi ne interesează să aprofundăm adevărul privitor la originea sufletului copilului. Întrebarea noastră este de unde vine sufletul uman, care este originea sufletului. Trupul vine de la părinți, dar ce putem spune despre suflet? În lumea creștină, au fost formulate trei răspunsuri diferite, care s-au constituit în tot atâtea teorii.

a. Teoria preexistenței sufletului. Teoria susține că sufletul există înainte de a fi zămislit în pântece copilul. Potrivit acestei teorii, Dumnezeu a creat sufletele dinainte, ele locuind într-un fel de cămară cerească. Dumnezeu decide în mod suveran nașterea unui copil, iar în clipa în care în pântece are loc zămislirea unui prunc, Dumnezeu trimite un suflet creat dinainte pentru a se întrupa în corpul care se formează din carnea părinților biologici. Această concepție este larg răspândită în mediile populare creștine. Există relatări despre anumite „vise de noapte” după care unele familii ar fi primit să aducă pe lume copii pe care alte familii i-ar fi respins.

Părerea că sufletul omului preexistă trupului nu poate fi acceptată din următoarele trei considerente:

• Biblia declară că actul creației a fost încheiat și că toate sunt foarte bune (Geneza 1:31). Acest adevăr nu este susținut de teoria preexistenței sufletelor. Biblia nu spune că Dumnezeu a creat sufletele fără trup, ci că l-a creat pe om. Ființa umană presupune coexistența trupului cu sufletul și duhul. Faptul că Dumnezeu declară încheiată creația, declarație susținută și prin ziua de odihnă, și că eventualele suflete create, dar încă fără trup, sunt „ființe” umane incomplete, implică faptul că creația este neîncheiată. Această concluzie absurdă elimină posibilitatea ca sufletele să fie preexistente.
• A doua problemă cu care se confruntă teoria preexistenței sufletelor ține de moștenirea păcatului în ființa umană. Dacă sufletele sunt făcute de Dumnezeu de la început, în mod sigur că ele sunt făcute fără păcat. Dacă este așa, atunci cum se explică faptul că oamenii se nasc în păcat și că odraslele seamănă cu părinții lor și din punct de vedere al trăsăturilor sufletești.
• A treia problemă a teoriei preexistenței sufletelor ține de încurajarea teoriei orientale a reîncarnării, teorie care nu poate fi acceptată. Luând în considerare cele trei considerente de mai sus, concludem prin a respinge ca nefondată teoria preexistenței sufletului.

b. Teoria creației. Această teorie susține că în timp ce trupul copilului se formează din părinți, sufletul este creat de Dumnezeu în mod independent de participarea părinților și este așezat în trupul copilului încă de la conceperea sa în pântecele mamei. Teoria creației nu poate fi acceptată din următoarele motive:

• În primul rând, teoria nu reușește să explice în mod satisfăcător moștenirea păcatului de la o generație la alta. David spune că „în păcat m-a zămislit mama mea” (Psalmul 51:5). Este clar că nu trupul este purtătorul firii pământești păcătoase, ci sufletul. Dacă sufletul este purtătorul naturii păcătoase și dacă Dumnezeu creează apriori fiecare suflet, înseamnă că Dumnezeu creează sufletele cu firea păcătoasă cu tot. Concluzia aceasta este absurdă, motiv pentru care nu putem accepta că Domnul creează independent de părinți sufletele copiilor care se nasc.
• În al doilea rând, teoria creației sufletelor nu reușește să explice asemănările dintre părinți și copii. După cum bine știm, copiii se asemănă cu părinții atât în ceea ce privește părțile pozitive, cât și în ceea ce privește părțile negative sufletești. Asemănările sufletești dintre copii și părinți indică o legătură de cazualitate între părinți și sufletul copilului, legătură ignorată de adepții teoriei creației sufletului.

c. Teoria traducianistă. Potrivit acestei teorii, atât trupul cât și sufletul uman își au originea în părinții biologici. Dumnezeu l-a creat pe om după chipul și asemănarea sa și a poruncit ca omul să se înmulțească. În baza acestui decret, omul are capacitatea de a naște copii, care își primesc atât trupul, cât și sufletul din proprii părinți. Sigur că acest lucru nu se petrece în afara suveranității lui Dumnezeu; dimpotrivă, Dumnezeu a decis ca sufletul uman să nu fie creat din nimic, ci să fie născut din părinți. Prin urmare, Dumnezeu a dat capacitate omului de a naște suflete veșnice. Teoria traducianistă explică cel mai bine moștenirea păcatului din generație în generație („căci în păcat m-a zămislit mama mea” – Psalmul 51:5), dar și asemănările dintre părinți și copii (Faptele Apostolilor 17:26; Evrei 7:10). Mai mult, această teorie accentuează în mod potrivit responsabilitatea pe care părinții o au în nașterea și educarea copiilor.

În concluzie, respingem idea potrivit căreia sufletul uman preexistă zămislirii în pântecul mamei și ideea că Dumnezeu creează independent de părinți sufletul copilului care se va naște și susținem teoria potrivit căreia atât trupul, cât și sufletul omului își au originea în părinții biologici.

2. Viața de pe pământ

Această etapă se referă la existența dintre naștere și moartea fizică. Această etapă este trăită pe pământ, în starea prezentă a existenței noastre. Viața de pe pământ este darul lui Dumnezeu pentru fiecare om. Viața de pe pământ este decisivă pentru determinarea statutului pe care fiecare om îl va avea în veșnicie. Locul în care ne vom petrece veșnicia nu ne este dat să îl alegem după ce plecăm în veșnicie, ci ne este dat să îl alegem în timpul vieții pământene. Viața de pe pământ este rânduită de Dumnezeu să fie segmentul infim de scurt al existenței noastre eterne, în care se decide locul și statutul pe care îl vom avea în lumea de dincolo. Dincolo de realizările umane importante pentru devenirea noastră ca ființe umane în domeniul profesional, social sau material, în viața de pe pământ, este important să realizăm patru lucruri esențiale pentru eternitate:

• pocăința de păcate;
• primirea credinței în Domnul Isus Hristos;
• intrarea în legământul cu Dumnezeu prin priimrea botezului în apă și
• trăirea unei vieți în sfințenie și fapte bune.