Viziunea biblică asupra muncii

O contribuție a universității creștine la dezvoltarea societății

Deși majoritatea universităților contemporane din lumea occidentală este constituită din instituții seculare, separate de biserică și de valorile creștine, nu trebuie să pierdem din vedere că acestea au fost înființate de biserică și au funcționat la început ca seminare teologice, fiind clădite pe valorile credinței creștine. Această realitate a îndepărtării de valorile creștine tradiționale o putem observa în egală măsură și în cazul societății contemporane, marcată de un profund caracter secular, iar pe alocuri chiar anticreștin.

Având în vedere aceste caracteristici generale al contextului actual secular, postmodern, suntem de părere că prezența în acest spațiu a unor universități creștine este binevenită. Contribuțiile universităților creștine la dezvoltarea societății actuale sunt evidente iar istoria confirmă această realitate. La modul general, ne putem gândi, de pildă, la întregul set de valori spirituale și morale, pe care aceste universități le promovează, care își găsesc originea în Sfintele Scripturi și de care societatea umană are absolută nevoie.

În mod particular, în acest articol, am dori să evidențiem contribuția deosebită pe care universitățile creștine o pot avea în cadrul societății contemporane prin promovarea unei viziuni biblice asupra muncii. La o dezvoltare trainică a societății contemporane nu se poate ajunge fără cultivarea unei atitudini și a unor concepții înalte despre muncă. Faptul acesta este ușor de remarcat mai ales dacă luăm în considerare dezvoltarea economică a Europei, dezvoltare la baza căreia se regăște pe de-a-ntregul viziunea protestantă despre muncă a reformatorilor, în special a lui Luther și Calvin. Așadar, în cele ce urmează, fără a ne propune elaborare unei complete teologii a muncii, am dori să subliniem cinci aspecte cu privire la muncă pe care universitățile creștine, mai ales cele de factură protestantă, evanghelică, le promovează.

1. Munca văzută ca vocație (chemare) de la Dumnezeu

Capacitatea omului de a munci este o expresie a chipului și a asemănării omului cu Dumnezeu. În ceea ce privește munca, Scriptura ne prezintă chiar de la început modelul absolut al lui Dumnezeu. Dumnezeu este lucrătorul ideal, ideea de muncă găsindu-și originea în însuși actul creator întreprins de către Dumnezeu: Dumnezeu a lucrat șase zile, iar „în ziua a șaptea s-a odihnit de toată lucrarea lui pe care o făcuse” (Gen. 2:3). Totodată, Dumnezeu l-a creat chiar de la început pe om cu capacitatea de a munci. Aflat în Eden, Domnul Dumnezeu i-a dat omului sarcina de a munci: „Domnul Dumnezeu a luat pe om și l-a așezat în grădina Edenului, ca s-o lucreze și s-o păzească.” (Gen. 2:15). Această relatare din Geneza, confirmă faptul că omul a fost creat cu capacitatea și cu vocația de a munci. Prin urmare, munca nu este o consecință a căderii omului în păcat, cum uneori, în mod greșit, este lăsat să se înțeleagă. Munca precede căderea în păcat iar face parte din planul Creației. Căderea omului în păcat a influențat, însă, în mod negativ munca omului, dar nu în sensul vocației și a chemării la muncă, ci în ceea ce privește randamentul muncii. Datoria de a munci nu vine ca urmare a căderii în păcat, ci își găsește originea în pilda Creatorului și în actul creației. Omul muncește, nu din cauza căderii în păcat, ci ca o consecință a căderii în păcat, omul muncește cu randament scăzut. Căderea în păcat a făcut ca omul să muncească sub blestem, rezultatele muncii sale obținându-se de acum înainte mult mai greu: „blestemat este acum pământul din pricina ta. Cu multă trudă să-ți scoți hrana din el în toate zilele vieții tale; spini și pălămidă să-ți dea și să mănânci iarba de pe câmp. În sudoarea feței tale să-ți mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci țărână ești și în țărână te vei întoarce” (Gen 3:17-19). Jertfa lui Hristos a răscumpărat însă munca omului, iar creștinul, fiind în Hristos, muncește acum sub binecuvântare.

În Grecia antică, filosofii disprețuiau munca fizică, pe care o socoteau un blestem - o îndeletnicire rezervată cu precădere sclavilor. De pildă, pentru Socrate, Platon și Aristotel munca nobilă era doar aceea cu caracter intelectual și spiritual - cea făcută de filosofi, de conducătorii statului, de artiști și de oamenii de știință. Munca de jos avea însă, în opinia acestora, un caracter degradant și umilitor. O părere asemănătoare o găsim și la Cicero, un exponent de marcă al Romei antice. La fel ca filosofii greci, el era de părere că munca fizică are un caracter înjositor. Prin urmare aceasta nu le era destinată oamenilor liberi, ci doar pentru sclavi, lipsiți de demnitate.

Se pare totuși că perspectiva greco-romană cu privire la muncă a dăinuit până în zilele noastre. Părerea lui R. Johnston este grăitoare în acest sens. El susține că omul nu a fost creat să muncească, ci ca să se distreze (joace). Astfel, în opinia sa, idealul îl constituie odihna consacrată jocului creativ. În schimb, munca ar fi doar un rău necesar omului, pentru ca acesta să-și poată procura astfel resursele de care are nevoie pentru activități distractive și familiale. Conform lui Johnston, Vechiul Testament i-ar conferi acestei perspective un caracter legitim, prin aceea că face referi dese la sabat și la sărbători și la cântări.

Spre deosebire de perspectiva hedonistă asupra sensului vieții, și implicit, asupra sensului muncii, creștinismul socotește munca o chemare divină, o vocație. Dumnezeu îi înzestrează pe creștini cu diverse abilități și carisme în vederea slujirii lui Hristos și pentru îndeplinirea misiunii lor în mijlocul lumii. Reforma protestantă a redescoperit și a repus în valoare perspectiva creștină asupra muncii, potrivit căreia, omul a fost creat de Dumnezeu cu vocația de a munci - cu o „chemare” a pentru viața laică. De pildă, „în accepțiunea lui Luther, fiecare creștin, și nu doar călugărul retras în solitudine, a primit o vocație” și astfel „orice tip de muncă practicată poate fi la rândul ei o vocație”. Omul îl poate sluji pe Dumnezeu prin însăși vocația sa laică, iar această idee, specifică eticii creștine protestante, a oferit, potrivit lui M. Weber, fundamentul pe care Europa s-a dezvoltat din punct de vedere economic. Împărtășind viziunea lui Weber cu privire la viziunea protestantă asupra muncii, ca vocație divină, H. Catherwood scrie:

„Weber a căutat originea ideilor acestei noi generații și le-a descoperit în concepția protestantă a „chemării”, o concepție necunoscută printre popoarele catolice nici în antichitatea clasică. Ideea chemării este un produs al reformei și un lucru a fost în mod indiscutabil nou: evaluarea împlinirii datoriei în afacerile pământești ca cea mai înaltă formă a activității morale.”

Sentimentul vocației divine era, de asemenea, adânc înrădăcinat și la profetul veterotestamentar. El știa că Dumnezeu l-a chemat să fie profet, i-ar prin exercitarea acestei chemări el era conștient de faptul că îl slujește pe Dumnezeu în mijlocul lumii. Apostolii lui Isus, profeții creștini, misionarii și evangheliștii creștini de la începuturile Bisericii l-au slujit pe Hristos purtați de același sentiment al chemării și vocației divine.

Personal am deplina convingere că slujirea mea ca pastor, predicator, profesor de teologie și consilier creștin are la bază chemarea și vocația divină. Când îmi exercit slujba la care am fost chemat, știu că dau curs vocației mele, adică fac ceea ce Dumnezeu m-a chemat să fac. Dar așa cum am putut remarca anterior, potrivit viziunii creștine protestante, nu doar munca pe tărâm pastoral presupune o vocație divină, ci și munca cu caracter laic. Și aceasta presupune o chemare și o vocație din partea lui Dumnezeu. După cum unii oameni sunt chemați de Dumnezeu să fie profeți sau apostoli, tot așa, alții sunt chemați de același Dumnezeu să fie medici, ingineri, economiști, artiști, avocați, oameni de afaceri politicieni, fermieri, meseriași de toate tipurile etc.

În ciuda faptului că un creștin exercită la un moment dat o activitate profesională, cu un profund caracter laic și în mod aparent fără nicio legătură cu experiența și practica sa religioasă, acesta trebuie să fie conștient că prin intermediul activității sale profesionale răspunde chemării pe care i-a făcut-o Dumnezeu și că îl slujește pe El. În mod cert, această viziune asupra muncii îl va inspira pe creștin să-și îndeplinească activitățile profesionale cu maximă responsabilitate și cu sârguință, deoarece socotește că prin munca lui își împlinește chemarea și i se închină lui Dumnezeu. Dacă ne dorim o schimbare a societății în care trăim, ca membrii ei să devină mult mai responsabili, considerăm că necesar ca tânăra generație să perceapă munca ca o vocație, parte din chemarea la slujire a Domnului Isus Hristos, iar acest fapt trebuie implementat în familie, la biserică și la școală. De aceea, o universitate creștină reprezintă cadrul cel mai potrivit în care tinerii să deprindă această etică înaltă a muncii, care-i să-i responsabilizeze pe aceștia și să-i facă să perceapă munca ca o împlinire a chemării lor la slujire și ca mijloc de închinare înaintea lui Dumnezeu.

2. Munca văzută ca slujbă (misiune) pentru Dumnezeu

Primul înțeles creștin al muncii - ca vocație divină - odată însușit în modul cel mai practic cu putință, îl conduce pe creștin spre descoperirea celui de-al doilea sens al muncii: munca ca o slujbă (misiune) pentru Dumnezeu. Chemarea este făcută creștinului de către Dumnezeu în scopul unei misiuni. La fel și vocația este un dar de la Dumnezeu. Prin urmare, dacă înțelegem ca la baza muncii stă chemarea lui Dumnezeu și că vocația reprezintă darul lui Dumnezeu pentru creștin, atunci munca, ca asumare atât a acestei chemării, cât și vocației, capătă valența împlinirii misiunii pentru care suntem în lume. Munca trebuie văzută ca lucrare pentru Hristos și în folosul lui Histos, ca slujbă adusă lui Dumnezeu. Viața unui creștin este un întreg, ea nu se poate fragmenta într-o zonă religioasă și alta seculară. Deși unele din activitățile creștinului, față de altele, pot avea un caracter religios mai pronunțat, în perspectivă creștină credința și implicit religia sunt aduse și devin parte a activităților cotidiene. Între sacrul vieții spirituale și profanul activității laice nu mai există nicio prăpastie, pentru că spațiului profan al muncii a fost înduhovnicit prin faptul că munca este înțeleasă atât ca chemare și vocație, cât ca misiune divină a omului în lume. Munca nu este o corvoadă ostenitoare, ci un serviciu pentru Hristos. Rațiunea existenței umane este aceea de a avea părtășie cu Dumnezeu, iar omul este chemat să-și arate dragostea față de Dumnezeu și să-l glorifice în modul cel mai bun prin munca pe care o face. Prin urmare, munca nu trebuie aruncată pe o treaptă inferioară a existenței umane, considerând că activitățile spirituale (rugăciunea, postul, închinarea comunitară etc) și relațiile de familie sunt mult mai importante. Toate aceste aspecte ale vieții nu trebuie ierarhizate, ci trebuie înțelese ca fiind complementare.

Sclavii creștini s-au întrebat dacă statutul lor de sclavi le permite să fie creștini. Problema consta în faptul că sclavii nu aveau libertatea de a decide asupra lor înșiși, în privința familiilor lor, referitor la munca pe trebuiau s-o facă și cu privire participarea la închinarea publică a bisericii, la euharistie, etc., deoarece se găseau sub autoritatea stăpânilor lor. Răspunsul lui Pavel la frământarea creștinilor sclavi este oferit prin intermediul următoarelor cuvinte:

„Robilor, ascultați în toate lucrurile pe stăpânii voștri pământești; nu numai când sunteți sub ochii lor, ca cei ce caută să placă oamenilor, ci cu curăție de inimă, ca unii care vă temeți de Domnul. Orice faceți, să faceți din toată inima, ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni, ca unii care știți că veți primi de la Domnul răsplata moștenirii. Voi slujiți Domnului Hristos.” (Coloseni 3:22-24).

Potrivit apostolului Pavel, munca depusă de un sclav creștin, care îi slujește cu credincioșie stăpânului său pământesc, ascultând din inimă și lucrând ca pentru Domnul Hristos, va fi primită și socotită de către Dumnezeu ca o slujbă pentru el. În consecință, pasajul biblic din Epistola către Coloseni implică faptul că Dumnezeu, prin Isus Hristos, răscumpără munca „seculară” și o transformă într-o slujire pentru și spre folosul Împărăției lui Dumnezeu. Suntem de acord cu L. Ryken, când afirmă că protestanții au crezut că: „omul îl poate sluji pe Dumnezeu prin vocația sa laică.” Trebuie, însă, să observăm că înțelegerea muncii ca slujbă pentru Dumnezeu nu apare doar la protestanți. Această perspectivă mai apare și în catolicism și în ortodoxie. De pildă, T. Tihamer, episcop catolic, scrie că Biserica Catolică a încurajat dezvoltarea economică. N. Mladin (Arhiepiscop al Sibiului și Mitropolit al Ardealului, 1967-1981) subliniază sensul divin al muncii din perspectivă transcedent-escatologică, arătând că:

„munca este o slujbă adusă lui Dumnezeu; ea are valoare pentru veșnicie [...] Munca plasată în lumina transcendentului primește valoare, prin ea cucerești veșnicia. De aceea, departe de a anihila elanul muncii, perspectiva transcendent – escatologică dă muncii creștine supremul avânt, entuziasmul ce se bazează pe credință și dragoste, pe nostalgia sufletului după Dumnezeu.”

Așadar, indiferent de orientarea confesională a creștinismului, chiar dacă protestantismul pune un mai mare accent pe etica muncii, munca este înțeleasă, la modul general ca o slujire pentru Dumnezeu, iar acest fapt este specific întru totul doar creștinismului.

În concluzie, înțelegerea muncii ca misiune primită de la Dumnezeu, ca slujbă făcută pentru Dumnezeu și ca mijloc prin care creștinul își împlinește menirea în lume poate fi realizată și implementată mult mai eficient în cadrul unei universități creștine, unde științele sunt studiate în contextul credinței, spiritualității și moralei creștine.

3. Munca văzută ca dar (charismă) de la Duhul

Viziunea creștină asupra muncii nu cuprinde doar ideea de vocație și misiune a creștinului în lume pentru și în folosul lui Dumnezeu, ci și pe aceea că Dumnezeu îl împuternicește pe creștin, prin diverse charisme, în vederea îndeplinirii lucrului său. Creștinul nu primește de la Dumnezeu doar chemarea și vocația de a munci, iar munca lui, în timp ce se bucură de roadele ei, nu este doar o slujbă pentru Dumnezeu. Împreună cu chemarea, vocația și misiunea, creștinul primește de la Dumnezeu și charismele necesare: împuternicirea și înzestrările necesare pentru o muncă eficientă. Apostolul Pavel arată că creștinii primesc prin Duhul tot felul de charisme, pe care sunt chemați să le exercite în folosul comunității (1Cor 12:1-11). Trebuie să observăm totodată că charismele Duhului nu sunt limitate doar la activități pur spirituale, ci ele au în vedere și acțiuni care se încadrează în zona abilităților administrative și a diferitelor meserii. Un text biblic relevant pe această temă îl găsim în Exodul 31:1-5:

„Domnul a vorbit lui Moise și a zis: «Să știi că am ales pe Bețaleel, fiul lui Uri, fiul lui Hur, din seminția lui Iuda. L-am umplut cu Duhul lui Dumnezeu, i-am dat un duh de înțelepciune, pricepere și știință pentru tot felul de lucrări, i-am dat putere să născocească tot felul de lucrări meșteșugite, să lucreze în aur, în argint și în aramă, să sape în pietre și să le lege, să lucreze în lemn și să facă tot felul de lucrări.»”

Se poate observa că în spatele abilităților lui Bețaleel se găseau charismele Duhului. Aspectul pneumatologic al muncii nu se leagă doar de charismele Duhului și de împuternicire, ci și de voia și călăuzirea Duhului. În etica creștină a muncii este esențial nu doar să facem lucrul la care ne chemat Dumnezeu, ca slujbă pentru Dumnezeu, prin puterea Duhului, ci și să facem munca dorită de Dumnezeu pentru noi, la un moment dat. Subliniem aici importanța umblării prin Duhul și a călăuzirii Duhului în activitatea profesională. Apostolul Iacov evidențiază aceste aspect când le adresează creștinilor următoarele cuvinte:

„Ascultați, acum, voi care ziceți: «Astăzi sau mâine ne vom duce în cutare cetate, vom sta acolo un an, vom face negustorie și vom câștiga!», și nu știți ce va aduce ziua de mâine! Căci ce este viața voastră? Nu sunteți decât un abur, care se arată puțintel, și apoi piere. Voi, dimpotrivă, ar trebui să ziceți: «Dacă va vrea Domnul, vom trăi și vom face cutare sau cutare lucru.» Pe când acum vă făliți cu lăudăroșiile voastre! Orice laudă de felul acesta este rea. Deci cine știe să facă bine, și nu face, săvârșește un păcat!” (Iacov 4:13-17).

În acest context e necesar să amintim abordarea muncii din perspectivă pneumatologică, propusă de către M. Volf. În lucrarea Work in the Spirit, Volf arată că fiecare creștin are de la Dumnezeu diferite charisme, prin care poate contribui la „zidirea bisericii și la transformarea lumii”. E. Jugaru observă că în viziunea lui Volf,

„charisma este un termen mai larg care nu se rezumă doar la activitățile eclesiologice, ci la orice tip de activitate intra și extra-bisericească acordată de Dumnezeu nu doar unei elite din comunitatea creștină, ci tuturor creștinilor.”

Volf consideră că perspectiva lutherană asupra muncii (munca văzută ca vocație), pe de o parte este inferioară viziunii pneumatologice cu privire la muncă, și, pe de altă parte, este inaplicabilă în societatea contemporană. Volf scrie că:

„În înțelegerea muncii ca vocație, Dumnezeu li se adresează oamenilor, cerându-le să lucreze, iar ei răspund chemării lui Dumnezeu, mai întâi, prin ascultare. Ei lucrează dintr-un sentiment al datoriei. Conform înțelegerii pneumatologice despre muncă, Dumnezeu, în primul și în primul rând, nu doar că le poruncește ființelor umane să muncească, ci și le împuternicește și le dă daruri în vederea muncii lor. Acestea nu lucrează, în primul rând, pentru că este de datoria lor să lucreze, ci pentru că au experimentat inspirația și împuternicirea Duhului lui Dumnezeu și pentru că pot face voia lui Dumnezeu «din inimă».”

Volf are dreptate când afirmă că Dumnezeu nu cheamă pe om mai întâi la muncă și că în primul rând îl împuterniciește pentru a munci, însă creează o tensiune artificială când pune în opoziție viziunea vocațională asupra muncii cu viziunea pneumatologică. Considerăm că cele două perspective nu sunt antagonice, ci complementare. Reformatorii nu au contestat sensul charismatic al muncii, ci doar nu au vorbit despre el. Din punctul nostru de vedere, în etica protestantă a muncii, conceptul vocatio îl cuprinde și pe cel de charismă, în sensul că la baza chemării divine la muncă stau înzestrările particulare și abilitățile pe care Dumnezeu le dă fiecărui individ. Viziunea creștină asupra muncii cuprinde și elementul charismatic, care are în componența sa atât abilitățile (charisma) date de Dumnezeu, cât și împuternicirea necesară ducerii la capăt a misiunii primite.

4. Munca văzută ca act de iubire față de semeni

Din perspectiva creștină munca nu poate fi separată de porunca „iubește pe aproapele tău ca pe tine însuți”. Ioan Gură de Aur arată că prin muncă oamenii se aproprie unii de alții. Există, astfel, și o dimensiune socială a muncii. Dincolo de faptul că muncim împreună, beneficiul muncii este pus în slujba semenilor. Dincolo de binefacerile făcute celor săraci din câștigul muncii, munca devine un prilej de iubire a semenilor, chiar prin natura ei. Un profesor oferă educație, un medic servicii medicale, un agricultor hrană: fiecare muncitor oferă semenilor rezultatul muncii sale, în urma căruia viața semenilor devine mai bună. Munca este înfăptuită „în numele lui Isus, pentru binele umanității”.

Principiul iubirii față de semeni, aplicat în domeniul muncii, devine un criteriu de selecție pentru toate activitățile lucrative ale creștinului. În spiritul eticii creștine, sunt morale doar acele activități care au în vedere binele binele umanității. În schimb, toate activitățile care au ca rezultat degradarea ființei umane sau care provoacă suferință și dezonoare omului trebuie evitate. Căutarea excesivă a profitului, exploatarea nejustă a resurselor și a forței de muncă, neacordarea unui salariu onest, lăcomia, neasigurarea unor condiții oneste de muncă, discriminarea de orice fel, înșelarea angajaților și negocierile necinstite se regăsesc într-un evident dezacord cu principiul iubirii față de semeni. Totodată, principiul iubirii, aplicat în relațiile presupuse de toate activitățile lucrative, îl determină și pe angajat să fie onest, să își respecte angajatorul, să fie loial, răbdător și să îndeplinească ordinele și sarcinile încredințate.

La întrebarea „de ce muncim?”, E. Jugaru răspunde în mod corect astfel: „munca nu reprezintă doar o activitate utilă conștientă pentru câștigul și beneficiul personal, ci munca este și o dovadă explicită de apreciere și de respect față de semenul nostru”.

Înțeleasă ca act de iubire față de semeni, munca devine pentru creștin domeniul în care își exercită misiunea. Spiritualitatea este extinsă din cercul interior, intim, al vieții ecleziale spre cercul exterior, public, al vieții seculare. Prin munca sa, creștinul aplică în domeniul comunitar principiul iubirii. Munca de calitate, făcută cu spirit de responsabilitate și răsplătită cu un salariu corect, devine o expresie a iubirii față de semn.

Legătura dintre iubire și muncă, în domeniul educației, poate fi realizată cel mai bine în cadrul universității creștine. Universitatea creștină este mediul educațional cel mai potrivit, în care se cultivă în beneficiul întregii societăți dimensiunea filantropică și socială a muncii.

5. Munca văzută ca act de închinare adus lui Dumnezeu

„Să faceți totul spre slava lui Dumnezeu” (1Cor 10:31) – acesta este îndemnul apostolului Pavel. Ca atare, creștinul este chemat să abordeze fiecare activitate lucrativă din perspectiva închinării. Închinarea adusă lui Dumnezeu poate îmbrăca forme diverse: începând cu practicarea disciplinelor spirituale în spațiul eclezial și privat și continuând cu activitățile elementare ale vieții (fie că mâncați, fie că beți), creștinul este chemat să caute pe Dumnezeu și să i se închine.

Potrivit învățăturii Scripturii, munca, la fel ca rugăciunea, reprezintă un act de închinare înaintea Dumnezeu. Munca trebuie abordată din perspectivă transcedent–escatologică pentru că ea implică relația creștinului cu Dumnezeu, din perspectiva Împărăției lui Dumnezeu. Prin felul în care abordează munca, creștinul dovedește că i se închină, sau nu, lui Dumnezeu și își strânge comori în cer. În acest sens, E. Jugaru scrie:

„dacă definim munca din perspectivă creștină, atunci trebuie adăugată dimensiunea transcendentă a muncii, care se desfășoară în fața lui Dumnezeu și spre gloria lui Dumnezeu. [...] pe lângă împlinirea personală și contribuția pentru dezvoltarea comunității, muncitorul îi aduce slavă lui Dumnezeu prin muncă și astfel, «laborare est orare» (munca este închinare)”.

Problematica timpului liber evidențiază o altă dimensiune a muncii ca închinare. Porunca a IV-a din Decalog cere ca omul să lucreze șase zile, iar în ziua a șaptea să se odihnească. Odihna este și ea o formă de închinare. De asemenea, există și o limită după care odihna își pierde calitatea de virtute și devine viciu: păcatul leneviei. Și totuși, munca fără măsură duce la epuizare și ineficiență: „Alternarea muncii cu relaxarea este importantă, deoarece în felul acesta cele două se limitează reciproc: munca limitează relaxarea, iar relaxarea limitează munca.”

Dimensiunea latreutică a muncii reflectă actul răscumpărător al vieții seculare. Pentru creștin dimensiunile religios (eclezială) și profană (seculară) ale vieții sunt aduse împreună și unificate într-un tot sănătos, care scoate viața spirituală dintr-o autoizolare mistificată și o aduce în spațiul exterior al vieții cotidiene, pe de o parte, și, pe de altă parte, viața cotidiană (laică) este restaurată, primind un conținut nou: „toate spre slava lui Dumnezeu”.

6. Concluzii

În concluzie, din perspectiva credinței creștine: (1) munca trebuie văzută ca o vocație divină - în spatele îndeletnicirilor noastre, a ceea ce lucrăm, există o chemare divină; (2) munca trebuie înțeleasă ca o slujbă pentru Dumnezeu - munca noastră reprezintă misiunea noastră în lume iar rostul nostru în lume trebuie căutat în domeniul muncii noastre; (3) munca are și caracterul unei charisme - munca este făcută prin puterea Duhului și ne oferă perspectiva muncii cu rezultat binecuvântat; (4) având în vedere vocația, misiunea și împuternicirea Duhului, munca devine o expresie a iubirii față de aproapele și, în consecință, (5) un act de închinare față de Dumnezeu.

Revenind la întrebarea legată de rostul universității creștine în societatea contemporană, putem afirma că societatea noastră, pentru a se dezvolta armonios, are nevoie oameni care îmbrățișează perspectiva creștină asupra muncii. Motivația interioară, elanul și entuziasmul născute din simțul chemării, urgența misiunii, energia și abilitățile Duhului, echilibrul oferit de simțul responsabilității sociale - născut din iubirea pentru aproapele, consacrarea și angajarea vieții cotidiene în lumina prezenței lui Dumnezeu sunt particularități esențiale pe care o universitate creștină, prin pregătirea tinerilor studenți, le pune la îndemâna societății contemporane în vedere unei dezvoltări responsabile, armonioase și de perspectivă.