LIVE
LIVE

BLOG

Viziunea biblică asupra muncii

Ioan Brie | 27 mai 2017

O contribuție a universității creștine la dezvoltarea societății

Deși majoritatea universităților contemporane din lumea occidentală este constituită din instituții seculare, separate de biserică şi de valorile creștine, nu trebuie să pierdem din vedere că acestea au fost înființate de biserică și au funcționat la început ca seminare teologice, fiind clădite pe valorile credinței creștine. Această realitate a îndepărtării de valorile creștine tradiționale o putem observa în egală măsură și în cazul societății contemporane, marcată de un profund caracter secular, iar pe alocuri chiar anticreștin.

Având în vedere aceste caracteristici generale al contextului actual secular, postmodern, suntem de părere că prezența în acest spațiu a unor universități creştine este binevenită. Contribuţiile universităţilor creştine la dezvoltarea societăţii actuale sunt evidente iar istoria confirmă această realitate. La modul general, ne putem gândi, de pildă, la întregul set de valori spirituale şi morale, pe care aceste universități le promovează, care își găsesc originea în Sfintele Scripturi și de care societatea umană are absolută nevoie.

În mod particular, în acest articol, am dori să evidențiem contribuția deosebită pe care universitățile creștine o pot avea în cadrul societății contemporane prin promovarea unei viziuni biblice asupra muncii. La o dezvoltare trainică a societăţii contemporane nu se poate ajunge fără cultivarea unei atitudini şi a unor concepţii înalte despre muncă. Faptul acesta este ușor de remarcat mai ales dacă luăm în considerare dezvoltarea economică a Europei, dezvoltare la baza căreia se regăște pe de-a-ntregul viziunea protestantă despre muncă a reformatorilor, în special a lui Luther şi Calvin. Așadar, în cele ce urmează, fără a ne propune elaborare unei complete teologii a muncii, am dori să subliniem cinci aspecte cu privire la muncă pe care universitățile creștine, mai ales cele de factură protestantă, evanghelică, le promovează.

1. Munca văzută ca vocație (chemare) de la Dumnezeu

Capacitatea omului de a munci este o expresie a chipului şi a asemănării omului cu Dumnezeu. În ceea ce privește munca, Scriptura ne prezintă chiar de la început modelul absolut al lui Dumnezeu. Dumnezeu este lucrătorul ideal, ideea de muncă găsindu-și originea în însuși actul creator întreprins de către Dumnezeu: Dumnezeu a lucrat şase zile, iar „în ziua a şaptea s-a odihnit de toată lucrarea lui pe care o făcuse” (Gen. 2:3). Totodată, Dumnezeu l-a creat chiar de la început pe om cu capacitatea de a munci. Aflat în Eden, Domnul Dumnezeu i-a dat omului sarcina de a munci: „Domnul Dumnezeu a luat pe om şi l-a aşezat în grădina Edenului, ca s-o lucreze şi s-o păzească.” (Gen. 2:15). Această relatare din Geneza, confirmă faptul că omul a fost creat cu capacitatea și cu vocaţia de a munci. Prin urmare, munca nu este o consecinţă a căderii omului în păcat, cum uneori, în mod greșit, este lăsat să se înţeleagă. Munca precede căderea în păcat iar face parte din planul Creaţiei. Căderea omului în păcat a influenţat, însă, în mod negativ munca omului, dar nu în sensul vocaţiei şi a chemării la muncă, ci în ceea ce priveşte randamentul muncii. Datoria de a munci nu vine ca urmare a căderii în păcat, ci își găsește originea în pilda Creatorului şi în actul creaţiei. Omul munceşte, nu din cauza căderii în păcat, ci ca o consecință a căderii în păcat, omul munceşte cu randament scăzut. Căderea în păcat a făcut ca omul să muncească sub blestem, rezultatele muncii sale obţinându-se de acum înainte mult mai greu: „blestemat este acum pământul din pricina ta. Cu multă trudă să-ţi scoţi hrana din el în toate zilele vieţii tale; spini şi pălămidă să-ţi dea şi să mănânci iarba de pe câmp. În sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce” (Gen 3:17-19). Jertfa lui Hristos a răscumpărat însă munca omului, iar creştinul, fiind în Hristos, munceşte acum sub binecuvântare.

În Grecia antică, filosofii disprețuiau munca fizică, pe care o socoteau un blestem - o îndeletnicire rezervată cu precădere sclavilor. De pildă, pentru Socrate, Platon şi Aristotel munca nobilă era doar aceea cu caracter intelectual şi spiritual - cea făcută de filosofi, de conducătorii statului, de artişti şi de oamenii de ştiinţă. Munca de jos avea însă, în opinia acestora, un caracter degradant și umilitor. O părere asemănătoare o găsim și la Cicero, un exponent de marcă al Romei antice. La fel ca filosofii greci, el era de părere că munca fizică are un caracter înjositor. Prin urmare aceasta nu le era destinată oamenilor liberi, ci doar pentru sclavi, lipsiți de demnitate.

Se pare totuși că perspectiva greco-romană cu privire la muncă a dăinuit până în zilele noastre. Părerea lui R. Johnston este grăitoare în acest sens. El susţine că omul nu a fost creat să muncească, ci ca să se distreze (joace). Astfel, în opinia sa, idealul îl constituie odihna consacrată jocului creativ. În schimb, munca ar fi doar un rău necesar omului, pentru ca acesta să-și poată procura astfel resursele de care are nevoie pentru activităţi distractive şi familiale. Conform lui Johnston, Vechiul Testament i-ar conferi acestei perspective un caracter legitim, prin aceea că face referi dese la sabat și la sărbători şi la cântări.

Spre deosebire de perspectiva hedonistă asupra sensului vieţii, și implicit, asupra sensului muncii, creştinismul socotește munca o chemare divină, o vocaţie. Dumnezeu îi înzestrează pe creștini cu diverse abilităţi şi carisme în vederea slujirii lui Hristos și pentru îndeplinirea misiunii lor în mijlocul lumii. Reforma protestantă a redescoperit și a repus în valoare perspectiva creștină asupra muncii, potrivit căreia, omul a fost creat de Dumnezeu cu vocaţia de a munci - cu o „chemare” a pentru viaţa laică. De pildă, „în accepţiunea lui Luther, fiecare creştin, și nu doar călugărul retras în solitudine, a primit o vocaţie” și astfel „orice tip de muncă practicată poate fi la rândul ei o vocaţie”. Omul îl poate sluji pe Dumnezeu prin însăși vocaţia sa laică, iar această idee, specifică eticii creștine protestante, a oferit, potrivit lui M. Weber, fundamentul pe care Europa s-a dezvoltat din punct de vedere economic. Împărtășind viziunea lui Weber cu privire la viziunea protestantă asupra muncii, ca vocaţie divină, H. Catherwood scrie:

„Weber a căutat originea ideilor acestei noi generații şi le-a descoperit în concepţia protestantă a „chemării”, o concepţie necunoscută printre popoarele catolice nici în antichitatea clasică. Ideea chemării este un produs al reformei şi un lucru a fost în mod indiscutabil nou: evaluarea împlinirii datoriei în afacerile pământești ca cea mai înaltă formă a activităţii morale.”

Sentimentul vocaţiei divine era, de asemenea, adânc înrădăcinat și la profetul veterotestamentar. El ştia că Dumnezeu l-a chemat să fie profet, i-ar prin exercitarea acestei chemări el era conștient de faptul că îl slujește pe Dumnezeu în mijlocul lumii. Apostolii lui Isus, profeţii creştini, misionarii şi evangheliştii creştini de la începuturile Bisericii l-au slujit pe Hristos purtați de acelaşi sentiment al chemării și vocaţiei divine.

Personal am deplina convingere că slujirea mea ca pastor, predicator, profesor de teologie şi consilier creştin are la bază chemarea și vocaţia divină. Când îmi exercit slujba la care am fost chemat, ştiu că dau curs vocației mele, adică fac ceea ce Dumnezeu m-a chemat să fac. Dar așa cum am putut remarca anterior, potrivit viziunii creştine protestante, nu doar munca pe tărâm pastoral presupune o vocaţie divină, ci şi munca cu caracter laic. Și aceasta presupune o chemare și o vocație din partea lui Dumnezeu. După cum unii oameni sunt chemaţi de Dumnezeu să fie profeţi sau apostoli, tot aşa, alţii sunt chemaţi de același Dumnezeu să fie medici, ingineri, economişti, artişti, avocaţi, oameni de afaceri politicieni, fermieri, meseriaşi de toate tipurile etc.

În ciuda faptului că un creștin exercită la un moment dat o activitate profesională, cu un profund caracter laic și în mod aparent fără nicio legătură cu experiența și practica sa religioasă, acesta trebuie să fie conştient că prin intermediul activității sale profesionale răspunde chemării pe care i-a făcut-o Dumnezeu și că îl slujeşte pe El. În mod cert, această viziune asupra muncii îl va inspira pe creştin să-şi îndeplinească activităţile profesionale cu maximă responsabilitate şi cu sârguință, deoarece socotește că prin munca lui își împlinește chemarea şi i se închină lui Dumnezeu. Dacă ne dorim o schimbare a societății în care trăim, ca membrii ei să devină mult mai responsabili, considerăm că necesar ca tânăra generație să perceapă munca ca o vocaţie, parte din chemarea la slujire a Domnului Isus Hristos, iar acest fapt trebuie implementat în familie, la biserică şi la şcoală. De aceea, o universitate creştină reprezintă cadrul cel mai potrivit în care tinerii să deprindă această etică înaltă a muncii, care-i să-i responsabilizeze pe aceștia și să-i facă să perceapă munca ca o împlinire a chemării lor la slujire şi ca mijloc de închinare înaintea lui Dumnezeu.

2. Munca văzută ca slujbă (misiune) pentru Dumnezeu

Primul înțeles creștin al muncii - ca vocaţie divină - odată însușit în modul cel mai practic cu putință, îl conduce pe creștin spre descoperirea celui de-al doilea sens al muncii: munca ca o slujbă (misiune) pentru Dumnezeu. Chemarea este făcută creștinului de către Dumnezeu în scopul unei misiuni. La fel și vocația este un dar de la Dumnezeu. Prin urmare, dacă înţelegem ca la baza muncii stă chemarea lui Dumnezeu și că vocația reprezintă darul lui Dumnezeu pentru creștin, atunci munca, ca asumare atât a acestei chemării, cât și vocației, capătă valența împlinirii misiunii pentru care suntem în lume. Munca trebuie văzută ca lucrare pentru Hristos și în folosul lui Histos, ca slujbă adusă lui Dumnezeu. Viaţa unui creştin este un întreg, ea nu se poate fragmenta într-o zonă religioasă şi alta seculară. Deşi unele din activităţile creștinului, față de altele, pot avea un caracter religios mai pronunțat, în perspectivă creştină credinţa și implicit religia sunt aduse și devin parte a activităţilor cotidiene. Între sacrul vieţii spirituale şi profanul activităţii laice nu mai există nicio prăpastie, pentru că spaţiului profan al muncii a fost înduhovnicit prin faptul că munca este înțeleasă atât ca chemare și vocație, cât ca misiune divină a omului în lume. Munca nu este o corvoadă ostenitoare, ci un serviciu pentru Hristos. Raţiunea existenţei umane este aceea de a avea părtăşie cu Dumnezeu, iar omul este chemat să-și arate dragostea față de Dumnezeu și să-l glorifice în modul cel mai bun prin munca pe care o face. Prin urmare, munca nu trebuie aruncată pe o treaptă inferioară a existenței umane, considerând că activităţile spirituale (rugăciunea, postul, închinarea comunitară etc) şi relaţiile de familie sunt mult mai importante. Toate aceste aspecte ale vieții nu trebuie ierarhizate, ci trebuie înţelese ca fiind complementare.

Sclavii creştini s-au întrebat dacă statutul lor de sclavi le permite să fie creştini. Problema consta în faptul că sclavii nu aveau libertatea de a decide asupra lor înșiși, în privința familiilor lor, referitor la munca pe trebuiau s-o facă și cu privire participarea la închinarea publică a bisericii, la euharistie, etc., deoarece se găseau sub autoritatea stăpânilor lor. Răspunsul lui Pavel la frământarea creştinilor sclavi este oferit prin intermediul următoarelor cuvinte:

„Robilor, ascultaţi în toate lucrurile pe stăpânii voştri pământeşti; nu numai când sunteţi sub ochii lor, ca cei ce caută să placă oamenilor, ci cu curăţie de inimă, ca unii care vă temeţi de Domnul. Orice faceţi, să faceţi din toată inima, ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni, ca unii care ştiţi că veţi primi de la Domnul răsplata moştenirii. Voi slujiţi Domnului Hristos.” (Coloseni 3:22-24).

Potrivit apostolului Pavel, munca depusă de un sclav creștin, care îi slujeşte cu credincioşie stăpânului său pământesc, ascultând din inimă şi lucrând ca pentru Domnul Hristos, va fi primită și socotită de către Dumnezeu ca o slujbă pentru el. În consecință, pasajul biblic din Epistola către Coloseni implică faptul că Dumnezeu, prin Isus Hristos, răscumpără munca „seculară” şi o transformă într-o slujire pentru și spre folosul Împărăţiei lui Dumnezeu. Suntem de acord cu L. Ryken, când afirmă că protestanţii au crezut că: „omul îl poate sluji pe Dumnezeu prin vocaţia sa laică.” Trebuie, însă, să observăm că înţelegerea muncii ca slujbă pentru Dumnezeu nu apare doar la protestanţi. Această perspectivă mai apare şi în catolicism şi în ortodoxie. De pildă, T. Tihamer, episcop catolic, scrie că Biserica Catolică a încurajat dezvoltarea economică. N. Mladin (Arhiepiscop al Sibiului şi Mitropolit al Ardealului, 1967-1981) subliniază sensul divin al muncii din perspectivă transcedent-escatologică, arătând că:

„munca este o slujbă adusă lui Dumnezeu; ea are valoare pentru veşnicie [...] Munca plasată în lumina transcendentului primește valoare, prin ea cucereşti veşnicia. De aceea, departe de a anihila elanul muncii, perspectiva transcendent – escatologică dă muncii creştine supremul avânt, entuziasmul ce se bazează pe credinţă şi dragoste, pe nostalgia sufletului după Dumnezeu.”

Aşadar, indiferent de orientarea confesională a creștinismului, chiar dacă protestantismul pune un mai mare accent pe etica muncii, munca este înțeleasă, la modul general ca o slujire pentru Dumnezeu, iar acest fapt este specific întru totul doar creştinismului.

În concluzie, înţelegerea muncii ca misiune primită de la Dumnezeu, ca slujbă făcută pentru Dumnezeu și ca mijloc prin care creștinul își împlinește menirea în lume poate fi realizată şi implementată mult mai eficient în cadrul unei universităţi creştine, unde ştiinţele sunt studiate în contextul credinței, spiritualităţii şi moralei creştine.

3. Munca văzută ca dar (charismă) de la Duhul

Viziunea creştină asupra muncii nu cuprinde doar ideea de vocaţie şi misiune a creștinului în lume pentru și în folosul lui Dumnezeu, ci şi pe aceea că Dumnezeu îl împuternicește pe creștin, prin diverse charisme, în vederea îndeplinirii lucrului său. Creștinul nu primeşte de la Dumnezeu doar chemarea și vocaţia de a munci, iar munca lui, în timp ce se bucură de roadele ei, nu este doar o slujbă pentru Dumnezeu. Împreună cu chemarea, vocația și misiunea, creștinul primeşte de la Dumnezeu şi charismele necesare: împuternicirea şi înzestrările necesare pentru o muncă eficientă. Apostolul Pavel arată că creştinii primesc prin Duhul tot felul de charisme, pe care sunt chemaţi să le exercite în folosul comunităţii (1Cor 12:1-11). Trebuie să observăm totodată că charismele Duhului nu sunt limitate doar la activităţi pur spirituale, ci ele au în vedere şi acţiuni care se încadrează în zona abilităţilor administrative şi a diferitelor meserii. Un text biblic relevant pe această temă îl găsim în Exodul 31:1-5:

„Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: «Să ştii că am ales pe Beţaleel, fiul lui Uri, fiul lui Hur, din seminţia lui Iuda. L-am umplut cu Duhul lui Dumnezeu, i-am dat un duh de înţelepciune, pricepere şi ştiinţă pentru tot felul de lucrări, i-am dat putere să născocească tot felul de lucrări meşteşugite, să lucreze în aur, în argint şi în aramă, să sape în pietre şi să le lege, să lucreze în lemn şi să facă tot felul de lucrări.»”

Se poate observa că în spatele abilităţilor lui Beţaleel se găseau charismele Duhului. Aspectul pneumatologic al muncii nu se leagă doar de charismele Duhului şi de împuternicire, ci şi de voia şi călăuzirea Duhului. În etica creştină a muncii este esenţial nu doar să facem lucrul la care ne chemat Dumnezeu, ca slujbă pentru Dumnezeu, prin puterea Duhului, ci şi să facem munca dorită de Dumnezeu pentru noi, la un moment dat. Subliniem aici importanța umblării prin Duhul şi a călăuzirii Duhului în activitatea profesională. Apostolul Iacov evidențiază aceste aspect când le adresează creștinilor următoarele cuvinte:

„Ascultaţi, acum, voi care ziceţi: «Astăzi sau mâine ne vom duce în cutare cetate, vom sta acolo un an, vom face negustorie şi vom câştiga!», şi nu ştiţi ce va aduce ziua de mâine! Căci ce este viaţa voastră? Nu sunteţi decât un abur, care se arată puţintel, şi apoi piere. Voi, dimpotrivă, ar trebui să ziceţi: «Dacă va vrea Domnul, vom trăi şi vom face cutare sau cutare lucru.» Pe când acum vă făliţi cu lăudăroşiile voastre! Orice laudă de felul acesta este rea. Deci cine ştie să facă bine, şi nu face, săvârşeşte un păcat!” (Iacov 4:13-17).

În acest context e necesar să amintim abordarea muncii din perspectivă pneumatologică, propusă de către M. Volf. În lucrarea Work in the Spirit, Volf arată că fiecare creştin are de la Dumnezeu diferite charisme, prin care poate contribui la „zidirea bisericii şi la transformarea lumii”. E. Jugaru observă că în viziunea lui Volf,

„charisma este un termen mai larg care nu se rezumă doar la activităţile eclesiologice, ci la orice tip de activitate intra şi extra-bisericească acordată de Dumnezeu nu doar unei elite din comunitatea creştină, ci tuturor creştinilor.”

Volf consideră că perspectiva lutherană asupra muncii (munca văzută ca vocaţie), pe de o parte este inferioară viziunii pneumatologice cu privire la muncă, şi, pe de altă parte, este inaplicabilă în societatea contemporană. Volf scrie că:

„În înțelegerea muncii ca vocație, Dumnezeu li se adresează oamenilor, cerându-le să lucreze, iar ei răspund chemării lui Dumnezeu, mai întâi, prin ascultare. Ei lucrează dintr-un sentiment al datoriei. Conform înțelegerii pneumatologice despre muncă, Dumnezeu, în primul și în primul rând, nu doar că le poruncește ființelor umane să muncească, ci și le împuternicește și le dă daruri în vederea muncii lor. Acestea nu lucrează, în primul rând, pentru că este de datoria lor să lucreze, ci pentru că au experimentat inspirația și împuternicirea Duhului lui Dumnezeu și pentru că pot face voia lui Dumnezeu «din inimă».”

Volf are dreptate când afirmă că Dumnezeu nu cheamă pe om mai întâi la muncă și că în primul rând îl împuternicieşte pentru a munci, însă creează o tensiune artificială când pune în opoziţie viziunea vocaţională asupra muncii cu viziunea pneumatologică. Considerăm că cele două perspective nu sunt antagonice, ci complementare. Reformatorii nu au contestat sensul charismatic al muncii, ci doar nu au vorbit despre el. Din punctul nostru de vedere, în etica protestantă a muncii, conceptul vocatio îl cuprinde şi pe cel de charismă, în sensul că la baza chemării divine la muncă stau înzestrările particulare şi abilităţile pe care Dumnezeu le dă fiecărui individ. Viziunea creştină asupra muncii cuprinde şi elementul charismatic, care are în componența sa atât abilităţile (charisma) date de Dumnezeu, cât şi împuternicirea necesară ducerii la capăt a misiunii primite.

4. Munca văzută ca act de iubire faţă de semeni

Din perspectiva creştină munca nu poate fi separată de porunca „iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuți”. Ioan Gură de Aur arată că prin muncă oamenii se aproprie unii de alţii. Există, astfel, și o dimensiune socială a muncii. Dincolo de faptul că muncim împreună, beneficiul muncii este pus în slujba semenilor. Dincolo de binefacerile făcute celor săraci din câștigul muncii, munca devine un prilej de iubire a semenilor, chiar prin natura ei. Un profesor oferă educaţie, un medic servicii medicale, un agricultor hrană: fiecare muncitor oferă semenilor rezultatul muncii sale, în urma căruia viaţa semenilor devine mai bună. Munca este înfăptuită „în numele lui Isus, pentru binele umanității”.

Principiul iubirii faţă de semeni, aplicat în domeniul muncii, devine un criteriu de selecţie pentru toate activitățile lucrative ale creștinului. În spiritul eticii creştine, sunt morale doar acele activități care au în vedere binele binele umanităţii. În schimb, toate activitățile care au ca rezultat degradarea fiinţei umane sau care provoacă suferinţă şi dezonoare omului trebuie evitate. Căutarea excesivă a profitului, exploatarea nejustă a resurselor și a forţei de muncă, neacordarea unui salariu onest, lăcomia, neasigurarea unor condiţii oneste de muncă, discriminarea de orice fel, înşelarea angajaţilor și negocierile necinstite se regăsesc într-un evident dezacord cu principiul iubirii faţă de semeni. Totodată, principiul iubirii, aplicat în relaţiile presupuse de toate activitățile lucrative, îl determină și pe angajat să fie onest, să îşi respecte angajatorul, să fie loial, răbdător și să îndeplinească ordinele şi sarcinile încredințate.

La întrebarea „de ce muncim?”, E. Jugaru răspunde în mod corect astfel: „munca nu reprezintă doar o activitate utilă conștientă pentru câștigul şi beneficiul personal, ci munca este şi o dovadă explicită de apreciere şi de respect față de semenul nostru”.

Înțeleasă ca act de iubire față de semeni, munca devine pentru creștin domeniul în care îşi exercită misiunea. Spiritualitatea este extinsă din cercul interior, intim, al vieții ecleziale spre cercul exterior, public, al vieții seculare. Prin munca sa, creștinul aplică în domeniul comunitar principiul iubirii. Munca de calitate, făcută cu spirit de responsabilitate și răsplătită cu un salariu corect, devine o expresie a iubirii față de semn.

Legătura dintre iubire și muncă, în domeniul educației, poate fi realizată cel mai bine în cadrul universității creștine. Universitatea creștină este mediul educațional cel mai potrivit, în care se cultivă în beneficiul întregii societăți dimensiunea filantropică şi socială a muncii.

5. Munca văzută ca act de închinare adus lui Dumnezeu

„Să faceţi totul spre slava lui Dumnezeu” (1Cor 10:31) – acesta este îndemnul apostolului Pavel. Ca atare, creştinul este chemat să abordeze fiecare activitate lucrativă din perspectiva închinării. Închinarea adusă lui Dumnezeu poate îmbrăca forme diverse: începând cu practicarea disciplinelor spirituale în spațiul eclezial şi privat şi continuând cu activităţile elementare ale vieţii (fie că mâncaţi, fie că beţi), creștinul este chemat să caute pe Dumnezeu şi să i se închine.

Potrivit învăţăturii Scripturii, munca, la fel ca rugăciunea, reprezintă un act de închinare înaintea Dumnezeu. Munca trebuie abordată din perspectivă transcedent–escatologică pentru că ea implică relaţia creștinului cu Dumnezeu, din perspectiva Împărăţiei lui Dumnezeu. Prin felul în care abordează munca, creştinul dovedește că i se închină, sau nu, lui Dumnezeu şi îşi strânge comori în cer. În acest sens, E. Jugaru scrie:

„dacă definim munca din perspectivă creştină, atunci trebuie adăugată dimensiunea transcendentă a muncii, care se desfășoară în faţa lui Dumnezeu şi spre gloria lui Dumnezeu. [...] pe lângă împlinirea personală şi contribuţia pentru dezvoltarea comunităţii, muncitorul îi aduce slavă lui Dumnezeu prin muncă şi astfel, «laborare est orare» (munca este închinare)”.

Problematica timpului liber evidențiază o altă dimensiune a muncii ca închinare. Porunca a IV-a din Decalog cere ca omul să lucreze şase zile, iar în ziua a şaptea să se odihnească. Odihna este și ea o formă de închinare. De asemenea, există și o limită după care odihna îşi pierde calitatea de virtute şi devine viciu: păcatul leneviei. Și totuși, munca fără măsură duce la epuizare şi ineficienţă: „Alternarea muncii cu relaxarea este importantă, deoarece în felul acesta cele două se limitează reciproc: munca limitează relaxarea, iar relaxarea limitează munca.”

Dimensiunea latreutică a muncii reflectă actul răscumpărător al vieţii seculare. Pentru creştin dimensiunile religios (eclezială) şi profană (seculară) ale vieții sunt aduse împreună şi unificate într-un tot sănătos, care scoate viaţa spirituală dintr-o autoizolare mistificată şi o aduce în spaţiul exterior al vieţii cotidiene, pe de o parte, şi, pe de altă parte, viaţa cotidiană (laică) este restaurată, primind un conţinut nou: „toate spre slava lui Dumnezeu”.

6. Concluzii

În concluzie, din perspectiva credinţei creştine: (1) munca trebuie văzută ca o vocaţie divină - în spatele îndeletnicirilor noastre, a ceea ce lucrăm, există o chemare divină; (2) munca trebuie înţeleasă ca o slujbă pentru Dumnezeu - munca noastră reprezintă misiunea noastră în lume iar rostul nostru în lume trebuie căutat în domeniul muncii noastre; (3) munca are și caracterul unei charisme - munca este făcută prin puterea Duhului și ne oferă perspectiva muncii cu rezultat binecuvântat; (4) având în vedere vocaţia, misiunea şi împuternicirea Duhului, munca devine o expresie a iubirii faţă de aproapele şi, în consecinţă, (5) un act de închinare faţă de Dumnezeu.

Revenind la întrebarea legată de rostul universităţii creştine în societatea contemporană, putem afirma că societatea noastră, pentru a se dezvolta armonios, are nevoie oameni care îmbrățișează perspectiva creştină asupra muncii. Motivaţia interioară, elanul şi entuziasmul născute din simţul chemării, urgenţa misiunii, energia şi abilităţile Duhului, echilibrul oferit de simţul responsabilităţii sociale - născut din iubirea pentru aproapele, consacrarea şi angajarea vieţii cotidiene în lumina prezenţei lui Dumnezeu sunt particularităţi esenţiale pe care o universitate creştină, prin pregătirea tinerilor studenți, le pune la îndemâna societății contemporane în vedere unei dezvoltări responsabile, armonioase și de perspectivă.

Arhivă


2017

octombrie  [1]iulie  [1]mai  [5]aprilie  [5]februarie  [6]ianuarie  [13]

Categorii


Familii  [3]Tineri  [7]Copii  [6]Misiune  [4]Credință  [6]Lumea de dincolo  [6]

Alte articole

10
01.17

Jocuri pentru isteți

Se împart participanții în două echipe. Fiecare echipă extrage pe rând câte un bilețel dintr-un coș. Fiecare [...]

27
04.17

Tabăra de rugăciune - aprilie 2017

Un grup de oameni cu ochii închiși și capetele aplecate ar putea părea ceva ciudat unui necreștin, dar pentru [...]

27
05.17

Botezul cu Duhul Sfânt

Botezul cu Duhul Sfânt reprezintă una dintre promisiunile făcute de către Domnul Isus Bisericii Sale. Botezul cu [...]

Un concept      Programming  

Copyright © 2017 Biserica Emanuel Sibiu. Toate drepturile rezervate.